Zilele astea citesc “Întoarcerea acasă” de Slavomir Rawicz. Am cumpărat cartea din pricina filmului. J Adică am auzit de film, de faptul că joacă în el doi actori români, că se bazează pe povestea adevarată a unui ofițer polonez ce este luat prizonier de către ruși în Al Doilea Război Mondial, dus într-un lagar în Siberia, de unde evadează împreună cu câțiva camarazi și traversează Siberia, Deșertul Gobi și Himalaya ca să ajungă în India, teritoriu englez al libertății. Năucitor, nu? Trebuia să o citesc! : )
Pe măsură ce intri în carte și îi urmărești povestea, te întrebi de unde atâta vitalitate, atâta forță interioară ca să facă față celor mai ostile locuri de pe pământ. Nici dacă le-ar fi căutat nu ar fi descoperit 3 iaduri aliniate: deșertul de gheață, deșertul de nisip și cel mai înalt lanț muntos din lume.
Au supraviețuit datorită faptului că erau un (mic) grup. Au fost multe momente, ore, zile când fiecare ar fi renunțat dar faptul că unul dintre ei încă se târa, le dădea curaj. Aproape la fel de vitali au fost și oamenii întâlniți pe drum, oameni care i-au omenit. Fără să le înteleagă limba și fără să le pună la îndoială bunele intenții, le-au oferit mâncare și adăpost.
Într-unul din momentele astea, de reîntregire a forțelor, un mongol le prepară ceai.
“Omul care se ocupă de ceaun a scos un calup de frunze de ceai presate, de culoare neagră; a rupt o bucată, pe care a aruncat-o în apă. Preț de câteva minute, a amestecat fiertura cu o lingură de lemn cu coada lungă, iar aroma ceaiului ne-a luat cu asalt nările într-un mod plăcut. Apoi a scos un vas de lemn, i-a ridicat capacul și am văzut o substanță care semana cu mierea, dar care s-a dovedit a fi unt. Câteva linguri din acea substanță au fost adăugate în ceai, care a rămas pe foc, continuând să fiarbă, încă un timp.
(…) Ritualul servirii ceaiului era mai degrabă amuzant, de vreme ce presupunea ghicirea vârstei noastre pentru ca persoana cea mai bătrână să fie prima servită.
(…) Ceaiul era bun și cald, dar avea un gust groaznic. (…)Savoarea frunzelor aromate era acoperită de gustul rânced al untului care plutea la suprafață. L-am băut însă și ne-am abținut cu greu să nu izbucnim în râs atunci când Kristina a început să plescăie, cuviincioasă, din buze.”
sursa foto: horseback-mongolia.com
Am auzit de ceaiul mongolez, care se prepară cu unt și sare și care …nu prea este ceai. Și nu prea este bun la gust.
Ceaiul – asa cum este preparat și băut de mongolezi – se numește “suutei tsai” și înseamnă “ceai cu lapte”.
Poate că ar trebui să încep prin a spune că distincția dintre “supă” și “ceai” în cultura mongoleză nu prea există. Suutei tsai este o băutură pe bază de ceai dar și o mâncare pe bază de ceai.
Ingredientele sunt apă, lapte, ceai, sare. Rețeta standard ar consta dintr-un litru de apă, un litru de lapte, o linguriță de ceai verde și o linguriță de sare. Ceaiul folosit este de calitate inferioară – nu se compară, de exemplu, cu Darjeelingul din India – și este păstrat sub forma unei bucăți compacte de frunze uscate din care se rupe sau se taie o bucațică.
Daar… câte bordeie atâtea obiceie. Sau să spun “câte iurte atâtea obiceie”? Ceaiul folosit poate fi negru; cantitatea de ceai poate varia, sare poate să fie sau să nu fie; în loc de lapte poți să pui unt etc etc.
Deci, dacă vrei să-ți prepari ceai mongolez, nu ai cum să gresesti! : D Orice ți-ar iesi, în mod sigur există undeva un mongol care își prepară de ani buni ceaiul în același fel . 😀
Dacă v-am făcut pofta și v-ați pus pe treabă, dați-ne de veste. 🙂
sursa foto: hukuma.kr
„Strange how a teapot can represent at the same time the comforts of solitude and the pleasures of company.” ~Autor necunoscut
